sâmbătă, 10 decembrie 2016

Recreat

Ca un satelit eșuat în mijlocul vastului nimic, bântui prin universul enigmatic din vid în mai vid, către nimic...În depărtare se văd urmele violentelor reacții nucelare, bilele de plasmă incandescentă trimit lumina lor spre fiecare colțișor de vid, dar timid... Nu e nimic aici, doar ici colo câte un bolovan mare de praf stelar fad și singur, singur ca gândul meu visător. Mă pierd printre nimicuri și plâng... 

Pustiu îmi e gândul ca un satelit eșuat în mijlocul vastului vid...  Nimic... Nimic nu e aici. În departe se văd violente reacții nervoase, gânduri incandescente, pline de ură și poate ici colo câte un bolovan mare de temeri, praf de lene și zâmbete neclare. Aici, în universul gândurilor mele, aici e locul unde vidul cuantic străpunge ființa. Ca un satelit eșuat îmi caut credința...

Nimic... Gândul meu se tot rostogolește în neant...  Ca un satelit eșuat, plâng, râd, zâmbesc și trăiesc, dar fără sens...
Mă îndrept în galop ca orice corp stelar fără direcție către o altă intersecție, găurile negre mă cheamă, e imposibil să le faci față căci câmpul lor gravitațional este fenomenal, și la final... ? La final dispari sleit de lumină...

Ca un satelit eșuat în mijlocul vastului nimic, bântui prin universul enigmatic din vid în mai vid, către nimic...? 
Ma simt așa pustiu și gol și peste adâncurile mării îmi este întuneric....

Deodată simt cum marea neagră și singuratică a sufletului meu e tulburată parcă de un duh, o ceață mă dezmeticeste din somnul meu efemer.... "Să fie lumină!" Un vuiet îmi neliniștește gândirea... E lumină... Acum îmi văd  goliciunea, un satelit eșuat în mijlocul vastului vid, de-atata plâns sunt plin de ape, dar apele mele nu sunt curate... Le-am poluat cu deznădejdile mele, sunt pline de monștri și temeri... Stingeți lumina, îmi sunt prea murdare oceanele...

Nu reușesc să-mi strig de prea multe ori dezamăgirea, căci vuietul vântului îmi strecoară gândurile , îmi epurează marile și îmi acoperă goliciunea cu straturi gingașe de nori pufoși de un alb imaculat. Rămân bulversat. Nu înțeleg ce mi se-ntampla...

Apele, mi se scurg în adâncuri și în sfârșit zăresc limanul. Acoperit de plânset și întuneric nici nu știam cine sunt, ce pot fi... 

Din senin gândul îmi inverzeste, păduri și câmpii îmi sunt pictate în suflet... simt în sfârșit că resipir un aer liber. Sunt liber! Un miros plăcut mă îmbie și fercirea mea crește cu fiecare floare ce îmi înfrumusețează gândul. Roadele imparfumate ale gândului meu încep să se coacă și... pot spune că, de azi, nu mai bântui prin univers fără scop.

Ma simt mișcat în duhul meu și simt un câmp magnetic misterios ce mă prinde. O siguranță și o căldură plăcută mă cuprinde. În sfârșit mi-am găsit steaua. În sfarsit mă simt ancorat în realitate. Prietenii mă înconjoară și clipele de singurătate dispar în neant. Într-un final sunt acasă, deși am eșuat lamentabil, acum sunt parte a unei familii, a unui sistem.

Simt cum viața mă întrepătrunde și mi de viețuitoare îmi mișună printre gânduri.
Un om nou este sădit în mine și împreună cu el un neam numeros îmi colonizează sinapsele și mă învață să iubesc.

Renăscut... mă odihnesc gândindu-mă la ce-a fost...

Un fost satelit eșuat în mijlocul vastului nimic, prins la timp în mrejele timpului, trăiesc ca fericirea să nu lipsească omului ce-a fost sădit în mine. 









Trimiteți un comentariu

Faceți căutări pe acest blog