sâmbătă, 22 iulie 2017

Mi-e dor de mine

Fugar printre oameni, stau și contemplu singurătatea alergărilor mele. Zi de zi mă depărtez puțin câte puțin de mine, de gândul meu, de viața mea, fug de mine mâncând pământul în timp ce stau prins în lanțurile uitării,  dar n-am lanțuri... sunt liber ca pasărea cerului, dar sunt legat de sinapsele mele ca un câine. Fug și nu mă prind, alerg și nu mă găsesc. Stau pe gânduri uneori și nu înțeleg unde m-am dus, unde aș fi putut să mă ascund. Mi-e teamă ca nu cumva să mă fi căutat în zadar. Poate nici nu exist!? Poate caut ceva ce nu poate fi găsit... Unde-oi fi?! ... Mă strig zi de zi și tac ca nu cumva sa fiu dat de gol...

Între timp? Trăiesc... Ca orice om, ca orice suflet ce trece pe aici.

Fugar printre oameni nu îndrăznesc să mai cred că într-o bună zi mă voi găsi, că mă voi privi, că îmi voi vorbi. Mi-e dor, mi-e dor de mine... Unde-oi fi?!... Mă aud cum mă strig, dar nu vreau sa mă-ntorc, mă văd cum mă caut dar nu vreau să mă găsesc... Fug pentru că mi-e groază de mine, ce-o să-mi fac, ce-o să-mi zic atunci când într-un târziu mă voi găsi...? 

Nici nu-mi aduc aminte cum era când eram împreună cu mine, dar mi-e dor, mi-e dor de ceva ce nu știu , ce nu vreau ... Nu vreau să aflu cumva cine sunt cu adevărat, poate că sunt urât, poate că sunt... Nici nu știu ce mai vreau nici nu știu ce să mai zic... Mă caut și m-ascund, mă strig și tac... Fug zi de zi după mine și de mine nereușind să mă găsesc...

Mi-e dor... Mi-e dor de mine...

sâmbătă, 27 mai 2017

Despărțire

M-am săturat de atâta ipocrizie, de-atatea vorbe-n vânt și umilă prostie, m-am săturat până peste cap de sfinții văruiți, de slovele lor aberante, de vorba lor lungă și lată. M-am săturat să tot îi aud zi de zi cum mai latră. Cuvintele te-noadă mierlos ca o viperă... Mușcă, frâng și stropesc veninul cu zâmbetul pe buze, accentuând chinul... Ce mai sfinți... ce mai demoni... Fața li-e plină de zâmbet și varul e gros... M-am săturat de ipocritul frumos... Afară, gardul vopsit cu mii de culori încântătoare, nu te lasă să crezi că la intrare, un leopard așteaptă zi de zi să omoare. Nu, ipocritul nu ucide, cel puțin așa pare... Încetul cu încetul simți cum dispare din tine ultima făclie, te scurgi de indignare când vezi că zâmbetul de azi, că vorba de ieri e un teatru, un teatru ieftin și mizer, un circ mai bine zis, o mască, un șarpe... Ipocritul nu e altceva decât un pui de năpârcă, m-am saturat să tot îl port în cârcă. Pleacă! M-am săturat de tine, farisee! Nu ești al meu, nu recunosc ca-i fi din mine. Pleacă! Veninul tău și gura ta pe mulți pri-nvălurie îi îneacă. Mândria ta ascunsă-n umiliță s-a cățărat până la cer, și-ar vrea, de-ar fi măcar, vreodată, cu putință, să zică lumea că-n el, că-n ipocritul cel frumos și chipeș, e mister. E, cum să spun? E o sfințire cum nu poți pricepe, că nimeni n-a mai fost ca el, că nimeni nu va fi vreodată... Ce viperă înfumurată... M-am săturat de tine, ipocrit frumos, lehamite mi-e de prezenta ta, m-am săturat de tine, fariseu mizer, nu te mai vreau de azi în viața mea.

Faceți căutări pe acest blog